Acum câteva săptămâni am vizitat un amic ce deţine un apartament în freguesia Foz do Arelho, o micuţă aşezare de pe coasta Oceanului Atlantic, şi mi-a mărturisit că se află în căutarea unui spaţiu extins în care să poată să lucreze (este grafician). Cu această ocazie mi-am amintit de ce este bine ca încăperile joase şi înghesuite să fie văruite în totalitate în alb.
Pentru cei care cochetează cu artele plastice, cât şi pentru persoanele care lucrează la birou sau la calculator, este foarte important ca spaţiul în care îşi petrec majoritatea timpului să fie unul calmant. Priviţi numai cum liniile se estompează pe măsură ce ochiul trece de la un perete la altul.
În ceea ce priveşte sufrageria sau diningul (pentru cei care preferă termenii englezeşti), observaţi cum se face trecerea de la o încăpere la alta: culoarea nu se schimbă brusc la nivelul ochilor, ci la cel al tălpilor, evitându-se astfel depresia vizuală (ştiu că este un termen dur, dar multe persoane care nu au consultat un expert în decoraţiuni interioare şi şi-au aranjat căminul după ureche au acuzat apoi stări de disconfort).
Un element care atrage şi care mie mi se pare extrem de util într-o încăpere atât de puţin încărcată este corpul de iluminat. Urmându-se principiul less is more, profitând de prezenţa ferestrelor înalte, desginerul de interior a optat pentru două becuri în defavoarea unui candelabru opulent care ar fi ocupat spaţiul.
Preferata mea: colţul de recreere. În ziua de astăzi puţini sunt cei care preferă simplitatea şi aventurile evocate între paginile unei cărţi bune. Rămânând însă la obiectul discuţiei noastre, şi anume câştigarea spaţiului într-un apartament mic şi înghesuit, priviţi cum designerul oferă suficient loc pentru depozitarea cărţilor, renunţând la greoaia bibliotecă: pervaz lat, cutie de carton şi măsuţa cu trei picioare. Cutia poate servi şi ca scăunel pentru picioare.
Veioza minimalistă asigură confortul necesar lecturii şi după lăsarea întunericului, iar draperiile din material opac îi asigură cititorului intimitatea necesară. Se ştie că în vest, iar Foz do Arelho nu face excepţie, clădirile sunt atât de apropiate, iar străduţele atât de înguste, încât se poate sări de pe o clădire pe alta în deplină siguranţă (nu că vă îndemn să faceţi asta).
Un alt element care îmi aminteşte de zilele de mare este parchetul vopsit în alb, apoi raşchetat pentru a i se oferi vechime. Faptul că i se pot vedea îmbinările şi defectele (nici o bucată de lemn nu este perfectă, iar defectele o fac autentică) mă poartă cu gândul la podeaua unei cabane din vârf de munte.
Că tot am adus vorba mai devreme de corpuri de iluminat în încăperi înalte şi spaţioase, revenind cu o altă imagine a salonului casei ideale, vopsite în alb, trei aspecte mi-au atras atenţia: prima dată candelabrul, apoi soba de teracotă, iar la final tapetul de pe peretele opus canapelei.
Una dintre principalele greşeli pe care cineva le poate face când vine vorba de amenajarea unei locuinţe are la bază convingerea că lumina trebuie să vină de sus. De cele mai multe ori, un candelabru are nevoie de becuri foarte puternice, care consumă multă energie, dar care nu luminează egal diferitele colţuri ale camerei. Priviţi numai unde sunt aşezate cele două veioze din încăpere: lângă micul birou şi lângă canapea. Dacă nu aveţi invitaţi sau dacă treburile în salon sunt legate doar de colţurile care beneficiază de iluminare adiacentă, sfatul meu este să nu abuzaţi de lumina emisă de candelabru.
Soba de teracotă vine ca un plus de culoare într-o încăpere aproape monocromatică şi îşi depăşeşte cu mult condiţia de simplu obiect de decoraţiuni: este romantică şi practică, iar pentru cei care dispun de propria rezervă de lemne, este o alternativă la încălzirea pe gaze. Tapetul strălucitor, în combinaţie cu soba, sparge tiparul monocrom al încăperii; tenta sidefiu-aurie refractă lumina, dispersând-o în încăpere.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu